REIKI VÂLCEA

Inca de mici ne-a placut sa visam cu ochii deschisi. Acolo, in vis, totul se putea si totul era realizabil si nimeni si nimic nu ne putea deranja visul si toate ieseau cum vroiam noi. Si, continuand sa visam, am observat ca unele dintre ele chiar se indeplineau si ne faceau sa avem si mai multa incredere in visurile noastre.

In inocenta noastra ne-am straduit sa le spunem si adultilor „micul nostru secret”, insa acestia tineau mortisi sa ne arate contrariul si, de multe ori se straduiau, cu demonstratii care mai de care mai complicate, sa ne convinga de aceasta certitudine, anume ca „visurile nu se implinesc”.

Am inceput sa crestem si, incet, incet am renuntat sa mai visam, iar acele convingeri ale adultilor, chiar daca pe moment nu ne-au afectat, cu timpul, au patruns adanc in interiorul nostru, au reusit sa ne „pacaleasca” inocenta si sa se transforme in adevarate baricade in fata visurilor noastre. Cumva, au reusit sa ne indeparteze total de la ceea ce ne placea sa facem si ne iesea chiar destul de bine. Acum suntem precum adultii, insa culmea, chiar daca in copilarie acesta era un vis, acum s-a indeplinit, dar nu in modul in care ne-am fi asteptat, ci in modul in care ei si-au dorit.

Ne blocam adesea in joburi care nu ne fac nicio placere si ne simtim prinsi acolo ca intr-o inchisoare. Ne multumim cu partea materiala oferita, dar suntem tristi. Ne promitem zilnic ca vom face ceva care sa ne faca sa iesim din acea stare, numai ca acel ceva il vedem prin prisma lucrurilor materiale care, credem noi, ne vor alunga tristetea. Si, pentru o perioada de timp, merge, dar nu prea mult. Si incepem sa ne mintim ca daca mereu ne vom permite lucruri materiale din ce in ce mai scumpe si mai multe, vom fi mai fericiti. Si cautam sa castigam mai multi bani, ne luam joburi mai bine platite, dar care pun stapanire pe timpul nostru si, din pacate, pe viata noastra. Primim mai multi bani pe de o parte, dar ne monopolizeaza tot timpul nostru, pe de alta parte si ne adancesc si mai mult starea de tristete interioara.

Nu mai avem timp sa ne simtim tristetea pentru ca suntem prea preocupati sa muncim, sa devenim eficienti, sa castigam bani, respect, recunoastere. De fapt, in realitate nu vrem sa constientizam ca aceasta tristete exista si, cumva, stim ca, daca i-am da mai multa atentie, s-ar putea sa ne devieze de la „traseul” nostru si atunci este posibil sa se produca in noi o schimbare, pe care mintea noastra se teme ca nu o poate controla in totalitate.

Si astfel, de multe ori, fugim de visul nostru in … visurile altora. Da, dam energia noastra altora crezand ca astfel ei vor reusi si ne vor da si noua o parte din castigul lor. Ii sustinem cu drepturile si darurile noastre, in loc sa le folosim pentru propriul nostru vis. Le dam din energia noastra si, de fapt, ii ajutam sa creasca pe spatele nostru.

Si, la un moment-dat, se intampla ceva. Suntem dati la o parte si „aruncati” din locul in care eram. Pentru ca una din legile Universului este chiar legea echilibrului, echilibru pe care noi l-am stricat fie mergand intr-o alta directie decat cea in care trebuia sa mergem, fie stand prea mult timp intr-un anumit loc in care ne invatasem de mult lectiile, dar la care, din cauza confortului, nu mai eram dispusi sa renuntam. Suntem concediati din „senin” si azvarliti astfel din zona noastra de confort pe care ne-am straduit sa ne-o cream.

Este modul in care Universul, in maretia lui, ne transmite ca nu mai este timp de asteptat, ca am venit aici cu o misiune si cu daruri pentru aceasta misiune, iar lectiile la care am fost supusi nu au fost decat unelte care s-au adaugat la bagajul cu care am venit, iar acum este momentul sa ne urmam visul si sa ne indeplinim misiunea. Am atins nivelul optim de cunostinte si experiente de care sa le putem folosi in atingerea visului nostru. Este momentul sa nu mai „ratacim” si sa trecem la treaba.

Adesea, Universul cere de la noi sa dam dovada de curaj, sa facem doar un mic pas spre visul nostru. Pentru acest mic pas suntem, de multe ori recompensati tocmai pentru a intelege astfel ca suntem pe drumul cel bun si pentru a ne stimula sa continuam.

De cele mai multe ori nu dorim sa ne urmam visul din cauza ca acesta ni se pare prea pueril si credem ca acesta, visul, trebuie sa fie unul maret, in care sa construim un imperiu sau sa devenim ceva mare. Dar, asa cum o samanta de sequoia de cativa milimetri poate da nastere la un arbore care in timp poate atinge si o suta de metri inaltime, de ce nu ar putea si un vis „mic”, la inceput, sa devina ceva maret.

Intuitia este un foarte bun aliat pe acest drum, ea ducandu-ne, daca o lasam, catre acele locuri si persoane care ne pot sprijini in realizarea visului. Este „lanterna” noastra pe un drum care ni se dezvaluie pe masura ce mergem pe el.

Asa ca haideti sa ne aprindem lanternele si sa pornim fiecare spre visul sau. Nu va fi un drum drept, dar va fi cel mai potrivit pentru fiecare dintre noi, pentru ca pe parcursul sau vom descoperi o serie de instrumente care ne vor ajuta sa ne indeplinim visul, dar, cel mai important, ne vom descoperi pe noi insine.

In final, doua discursuri motivationale, foarte puternice :

… dar undeva pe parcurs te-ai schimbat. Ai incetat sa mai fii TU insuti. Ai lasat oamenii sa intre in viata ta si sa iti spuna ca nu esti destul de bun. Iar cand viata a inceput sa fie mai grea, ai inceput sa cauti un vinovat pentru asta. Sa-ti spun ceva ce deja stii. Lumea nu se rezuma doar la rasarituri de soare si la curcubee. Este un loc foarte rau si infricosator si nu-mi pasa cat de dur esti, viata o sa dea in tine pana o sa cazi in genunchi si o sa te tina acolo permanent daca o lasi.

… dar nu este vorba despre cat de tare esti lovit, este vorba despre cat de mult poti sa fii lovit si sa continui sa inaintezi. Asa se castiga! Daca stii cat valorezi du-te si ia cat valorezi dar trebuie sa fii dispus sa primesti loviturile, nu sa arunci vina spunand ca nu esti unde vrei sa fii din cauza lui X sau lui Y. Lasii fac asta iar tu nu esti un las! Esti mai bun de atat!

… dar până când nu vei incepe sa crezi în tine, nu vei incepe sa traiesti.

Rocky Balboa

 

… sa nu lasi niciodata pe cineva sa-ti spuna ca nu poti face ceva. Daca ai un vis, trebuie sa-l protejezi. Cand oamenii nu pot face ceva pentru ei insisi, iti spun ca nu se poate face. Daca iti doresti ceva, du-te si obtine-l! Punct.

Chris Gardner in The Pursuit of Happyness

 

by Razvan

Ne plangem mereu de lipsa de libertate si cautam mereu „o evadare”. O evadarea care sa ne dea mult visata libertate, in care sa putem face, „in sfarsit” tot ceea ce ne-am dorit, tot ceea ce ne-am propus, in care sa aplicam planurile noastre pana la cel mai mic detaliu.

Si visam cum vine acel moment si ne visam liberi si independenti. Visul devine atat de intens incat avem impresia ca daca intindem mana il putem simti, ca putem trece, ca printr-un perete invizibil, dincolo de „inchisoare”.

Perceptia libertatii este atat de puternica incat incepem sa o manifestam… dar nu pentru mult timp, pentru ca inca nu am obtinut inca „dreptul de a avea libertatea” si amanam aceasta manisfestare pentru momentul cand vom fi liberi cu adevarat, a se citi, cand ni se va da libertatea.

Si, in acesta mini-euforie, cand visul nostru era mai puternic, apar ei, „oamenii negri”, cei care sunt „gardienii nostri”, cei care au libertatea noastra si care sub nicio forma nu vor sa ne-o dea.

Si, resemnati in fata lor, renuntam la visul nostru de libertate si reintram in „inchisoare” lor si ne inchidem in interiorul nostru si vedem cum libertatea mult visata se indeparteaza din ce in ce mai mult de noi, ne resemnam si ne mahnim. Dar totusi undeva acolo, in interior, visul nostru de libertate se straduieste sa pastreze aprinsa flacara sperantei si noi coboram acolo, ca de multe alte ori, si ne uitam la el cu speranta ca, la un moment-dat, vom aprinde mai tare acea flacara fara a ne da seama ca tocmai am trecut pe langa un astfel de moment in care le putem spune NU „gardienilor nostri”, fara a-i mai lasa sa ne mai tina inchisi undeva sau in ceva ce, cu siguranta, nu ne reprezinta.

Inca nu constientizam ca micile momente, in care spunem si NU in loc de DA, in care ne mai ocupam si de noi, nu de toata lumea, in care ne mai punem si pe noi pe primul plan, in care ne mai facem si noua mici bucurii, in care sa mai avem timp si pentru noi, reprezinta, in realitatea mici pasi pe care ii facem care libertatea noastra, pasi pe care i-am amanat mereu. Iar daca vom avea curajul sa recunoastem vom vedea ca i-am amanat nu din cauza altora, ci din cauza noastra, din cauza fricii de a fi respinsi, de a fi vazuti altfel decat am dori noi sa fim vazuti.

Si daca reusim sa facem primii pasi si libertatea castigata devine din ce in ce mai placuta, va apare urmatoarea provocare, cea de care ne temeam odata, in care cei de langa noi vor incepe sa se intrebe daca mai suntem in toate mintile si se vor stradui sa ne arate ca locul nostru era acolo unde fusesem odata, atunci cand eram ascultatori si „era bine” … pentru ei. Si vor folosi tot arsenalul de tehnici, de la santajul emotional pana la cel material si financiar, ne vor suna toti prietenii si vor incerca sa-i atraga si pe ei in aceasta „alianta” a aducerii noastre pe „calea cea buna”.

Si, in functie de modul cum vom gestiona si acest episod, fie ne vom intoarce iar „in colivie”, resemnati, fie vom reusi sa mai urcam o treapta, poate chiar mai multe, catre libertatea noastra. Si toate aceste „batalii” nu fac decat sa ne creasca, sa ne descopere cine suntem cu adevarat si cat de mare este curajul nostru. Si unde mai pui ca ne mai scapa si de o parte dintre cei pe care ii consideram „prieteni”.

Ca sa ne putem ridica de pe fundul lacului vom fi nevoiti sa tulburam sedimentele din apa si, este posibil ca, la un moment-dat, sa nu mai vedem lumina care vine de sus, dar asta nu inseamna ca ea nu este acolo. Cand sedimentele se vor fi asezat din nou pe fundul lacului si lumina va incepe sa se vada noi vom fi deja aproape de suprafata. Si totul pentru ca am dorit sa ne ridicam, adica sa ne eliberam.

Asa ca, atunci cand vrei mai multa libertate … ia-ti-o singur! Pentru ca drumul tau spre libertate este doar al tau, cu experientele si cu lectiile tale.

Si, daca inca nu esti convins, mediteaza, din cand in cand, la citatul lui Osho: „Libertatea nu înseamnă lene și nepăsare. Libertatea este responsabilitate. Dacă tu nu-ți asumi responsabilitatea, o face altcineva pentru tine. Așa devii sclav.”

„I-am iertat pe toţi”, „Eu iubesc pe toată lumea și toţi îmi sunt dragi” ,… auzim din ce în ce mai des la seminarii sau la terapie. Mai că ne vine să fim puțin invidioşi. Oare cum au reuşit o aşa performanţă?

Dar, după câteva minute , cei pe care zicem ca i-am iertat încep să „capete” defecte, iar multe dintre acestea sunt cele care stau în calea fericirii noastre, dar cu toate astea, i-am iertat. Spusă mai mult printre dinţi decât trăită ca o stare de pace, noi am iertat. Şi suntem foarte convinşi de acest lucru. Şi ne uităm şi urat la cei care ne pun la îndoială convingerea pe care cu greu ne-am format-o în mintea noastră … dar, din păcate, nu şi în sufletul nostru.

Dar oare cât am iertat? Ne-am iertat oare părinţii pentru „greşelile” din tinereţe pe care noi dăm acum vina pentru ca nu suntem într-un fel sau în altul, mai bine spus pentru ca nu am avut curajul să mergem pe un anume drum?

Şi stăm în continuare şi ne certam cu părinţii şi în continuare le reproșăm greşelile pe care le-au făcut şi le mai aducem încă o dată aminte de drumul pe care „ni l-au stricat”, dar totuşi noi „i-am iertat” … până ne mai aducem aminte de alte greşeli şi iar devenim „pătimași”.

Nu-i iertăm pe cei din jurul nostru pentru că nu ne oferă recunoaşterea pe care credem că o merităm, dar pe care nici noi nu ne-o asumăm. Şi, mergem pe „umilul” nostru drum, desconsiderându-ne în continuare şi acuzându-ne mereu de greşelile tinereţii, refuzând astfel să ne iertam şi să vedem ce lucruri minunate am realizat în tot acest timp.

Nu iertăm nici pe fostul iubit sau pe fosta iubită pentru faptul că a plecat de lângă noi, cu toate că ştiam că relaţia nu mai merge. Am vrea să mergem mai departe dar ceva ne tot face să ne gândim la fosta relație, să ne învinovățim mereu pentru faptul că nu am depus tot efortul pentru a o menţine sau că celalalt ar fi putut face mai mult. Şi stăm astfel prinşi într-o situaţie din care ni se pare ca nu putem să ieşim.

Şi totuşi există speranţă …

Aduşi în faţa energiei iubirii, aşa cum All Love o face foarte bine, măştile încep să cadă şi, încet, încet începem să conştientizăm că durerea provine tocmai din „iertarea” pe care am strigat-o prea mult şi am manifestat-o prea puţin.

Şi realizăm că, în toate aceste situaţii de viaţă, există un numitor comun, şi anume noi.

Cum să ne iubească alţii pe noi, dacă noi nu reuşim să ne apreciem şi să ne iubim pentru ceea ce suntem, cu bune şi cu rele?

Cum să nu fugă alţii de lângă noi, când, în primul rând noi suntem primii care fugim de noi?

Cum să ne ierte alţii pe noi dacă noi nu ne iertăm primii?

Şi atunci începem să conştientizăm că „problema” era la noi, dar cel mai interesant, că şi soluţia era tot la noi. Şi, dintr-o dată, starea noastră interioară se schimba la 180 de grade şi liniștea ne cuprinde şi, acolo, în acea liniște înțelegem ce este cu adevărat iertarea şi ce beneficii are. Înțelegem că greșelile ne-au oferit lecții pe care nu le-am fi putut învăţa în niciun alt loc mai bine ca acum.

Înțelegem că iertându-ne, în primul rând pe noi, reușim să-i iertăm pe ceilalți si că, pentru a merge mai departe, avem nevoie să iertam dar, mai ales, să ne iertam.

Afirmațiile Ascension REIKI

“Eu Sunt” reprezintă modalitatea de a deveni una cu Sursa reamintindu-ne tiparele arhaice ale acesteia.

Eu Sunt Viața – Separarea a dispărut, iar eu îmi reamintesc să fiu fericit.
Eu Sunt Dragostea – Frica a dispărut, iar eu îmi reamintesc să fiu amabil cu vecinii mei și cu toate vietățile.
Eu Sunt Bucuria – Tristețea a dispărut, iar eu îmi reamintesc să mă bucur și să mulțumesc pentru toate binecuvântările primite.
Eu Sunt Abundența – Lipsa a dispărut, iar eu îmi reamintesc să lucrez cinstit și să fiu generos.
Eu Sunt Pacea – Mânia a dispărut, iar eu îmi reamintesc să râd.
Eu Sunt Vindecarea – îngrijorarea a dispărut, iar eu îmi reamintesc să zâmbesc.

Tag Cloud